O intalnire de neuitat cu scriitoarea pariziana Gwenaelle Aubry, in Bucurestii care in acele zile gazduiau Targul Gaudeamus, rememorata de Alina Vilcan.

Sunt unele intalniri care isi lasa amprenta asupra ta mai mult decat altele. Sunt intalniri care iti pot schimba obiceiurile si care iti misca, macar cu cateva grade, unghiul din care privesti lumea. Sau, in cazul de fata, unghiul din care privesti literatura.

Si nu cred ca exagerez scriind aceste randuri despre intalnirea cu Gwenaelle Aubry dintr-un salon al editurii Trei, a doua zi dupa ce Gaudeamus isi inchisese portile. Aubry mai avea doar cateva ore inainte de plecare, dar graba nu se simtea deloc in felu-i de a vorbi.

In ziua aceea, purtam o geanta pe care era inscriptionat vizibil numele brand-ului Bipolar. Primul lucru pe care Gwenaelle mi l-a spus a fost: „Stii, geanta ta se potriveste cartii mele“.

Facea referire la romanul Personne (Nimeni), la aparitia caruia, in 2009, primea premiul Femina, impunandu-se drept una dintre cele mai puternice voci feminine tinere din literatura franceza.

Citisem romanul intr-o singura zi, neputandu-l lasa din mana. Poetic si halucinant, Nimeni este portretul incarcat de emotie al unui tata maniaco-depresiv, vazut de o fiica ce incearca astfel sa il inteleaga, sa si-l apropie, reconstruindu-l din franturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris ravasitor tinut ani de-a randul de acel parinte straniu, adesea absent, chiar si cand erau impreuna, mereu neinteles.

Un avocat cu minte tulbure si suflet de poet, care-si traieste viata intr-un vartej al tristetilor si nevrozelor cu nimeni impartasite.

As putea scrie pagini intregi despre acest roman al identitatii, dar si al tatalui care „n-a reusit sa traiasca niciodata cu adevarat“ (Simona Sora) si care, pagina cu pagina, isi reneaga viata.

Este romanul unei istorii personale, despre care scriitoarei ii e greu sa vorbeasca in afara literaturii, iar atunci cand o intreb ce le-ar spune acelora care traiesc langa o persoana depresiva isi recunoaste neputinta.

Subiectul e delicat. Si ai impresia ca nu, Aubry nu si-a exorcizat drama de-a avea un astfel de parinte in cartea asta tradusa in zece limbi. In plus, ea nici macar nu crede in literatura ca terapie.

In literatura, cel mai mult pare sa creada in poezie. Fascinata de poeta americana Sylvia Plath, despre care scria in lectura muzicala Lazare mon amour, Aubry recunoaste ca lirismul e un element de baza al romanelor ei, Personne sau Partages (nominalizat in 2012 la premiul Goncourt).

NIMENI, roman publicat in romana de editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), este o tulburatoare incursiune in mintea umana, cu toate mastile fiintei ce isi gasesc locul aici, imbracate intr-un limbaj poetic. Pret: 25 lei

Apoi imi vorbeste despre farmecul lecturilor muzicale, atat de in voga acum in Franta, cu scriitori care isi citesc textele acompaniati la pian, chitara, violoncel si alte instrumente, de artistii noilor vremuri. 

Obisnuieste sa citeasca adesea in astfel de intalniri din Parisul hip. La fel cum obisnuieste sa scrie in fiecare zi, dimineata. „Aici e secretul!“, imi spune. Cand vrei sa faci literatura, sa te obisnuiesti sa scrii in fiecare zi.

Primul ei critic e sotul ei, filosof. La randul ei, Aubry este doctor si cercetator in filozofie (Centre National de la Recherche Scientifique) si apreciata traducatoare a lui Plotin, figura culturala adesea amintita in roman.

Dar, fara sa ezite, imi spune ca dintre filosofie si beletristica, aceasta din urma ii e acum mai aproape. „In filosofie, nu pot fi intreaga, pe cand in literatura – da.“

Partages, roman inca nepublicat in Romania, exploreaza conflictul israeliano-palestinian, cu care autoarea a crescut dupa divortul parintilor ei, cand impreuna cu mama si sora ei au parasit Franta, luand drumul Orientului.

Si, desi Aubry nu crede in literatura ca terapie, ambele carti incearca o reconciliere cu trecutul. „Pentru mine, in ambele cazuri, romanul e o tentativa de a totaliza intotalizabilul, de a da forma haosului. Romanele mele trateaza problema unui eu facut din mai multe euri, chestiunea necesitatii de a fi atenti la toate eurile noastre. In Nimeni, fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp, ori, potrivit lui, in fiecare dintre noi se ascund de fapt mai multi. E acolo o cheie de lectura, ba chiar o descifrare a procesului de scriere a romanului meu.“

Te gandesti ca Aubry trebuie sa fie fascinanta si ca eseista, desi inca nu ti-a picat in mana niciun eseu de-al ei. Femeia asta, care a trait ba pe Coasta de Fildes, ba in Italia, si a studiat la Cambridge in Marea Britanie, vorbeste despre literatura cu seriozitate, dar cu o lejeritate complet straina de incrancenarea cu care i-am asociat mereu pe scriitorii filosofi din partile noastre.

Despicam literatura in multe fire si aflu ca nu crede intr-o literatura masculina si intr-una feminina, ci in barbati care pot scrie cu sensibilitatea femeilor, si in femei care pot scrie cu forta si complexitatea cu care asociem mai ales cartile barbatilor.

Apoi lasam stilurile narative pentru stilul vestimentar si imi zice cu simplitate ca in moda prefera minimalismul (tipic parizian, imi spun!), griul, albastrul, si negrul, si albul, si ma uit la ea si regasesc chiar aceste tonuri in felul in care e imbracata; dar ii plac deopotriva si imprimeurile, mai cu seama cele ale casei Chanel. 

La final, Gwenaelle Aubry avea sa-mi scrie pe cartea ei, cu capitole structurate dupa literele alfabetului, pe care o citisem intr-o zi de duminica, avea sa-mi scrie, asadar, o dedicatie pe care cine stie daca o voi descifra vreodata. In dedicatie apare cuvantul „masca”. (De altfel, cartea ei poate fi interpretata si ca o istorie a mastilor personale care cad si a acelora care nu pot sa cada.) Restul cuvintelor sunt greu de descifrat si inca nu am gasit pe nimeni care sa le dezlege misterul.

Ca sa facem impreuna o fotografie, Aubry a tinut sa-si puna „doar un pic de fard“, cu acea cochetarie a frantuzoaicelor. Intr-un minut era inapoi. Fotografie. Mai avea inca un interviu. Doar de-ar fi apucat sa fumeze inainte o tigara! I s-a dat voie. Nu o ingrijora deloc ca ar putea pierde avionul. Poate ca ii placuse cu adevarat in Romania, din literatura careia recunostea rusinata ca nu cunoaste decat opera lui Mircea Eliade.