O stanga cu forta unui cutremur. Pumnul negru al lui Jack Johnson nu numai ca a doborat „marea speranta alba”, Jim Jeffries, in runda a cincisprezecea, dar a lasat o tara intreaga uluita. Jack Johnson si-a pastrat titlul la categoria grea pe 4 iulie 1910. Si a facut-o fara sa-si piarda zambetul.
„Cea mai mare lupta a secolului a fost un monolog pe care un negru zambitor, care nu a ezitat nicio secunda si care nu a fost nevoit sa devina serios de mai multe ori, l-a oferit celor 20.000 de spectatori”, a scris Jack London (San Francisco, 1876-1916) intr-una din cronicile sale pentru New York Herald, pe care editura Gallo Nero o va publica in primele zile ale lunii mai, pentru prima data in Spania, sub titlul The combat of the century.
Londra a inceput sa-si trimita rapoartele zilnice de la Reno cu 11 zile inainte de lupta. Nevada era atunci singurul stat unde se puteau organiza lupte, dar asteptarile erau maxime in toata Statele Unite. „In niciun razboi, nicaieri, nu s-au adunat vreodata un asemenea numar de scriitori si ilustratori”, a scris Londra pe 23 iunie.
Pe masura ce se apropia ziua decisiva, autorul cartilor White Fang si The Call of the Jungle a devenit mai nervos. In cronica sa din 28 iunie, el a asigurat ca a simtit „o dorinta atat de arzatoare de a asista la aceasta lupta, ca sunt momente in care ma asalta frica brusca ca nu va avea loc, ca vreun cutremur enorm o va impiedica. Pentru ca vreau sa vad lupta atat de mult incat este dureroasa.
Pentru a intelege dorinta scriitorului (si a unei intregi natiuni), trebuie sa te intorci cu cativa ani. Jim Jeffries se retrasese neinvins si se afla la apogeul popularitatii sale in 1905. El avertizase cu doi ani mai devreme: „Cand nu mai vor mai fi barbati albi cu care sa lupte, voi renunta la box”. Adica, nu avea nicio intentie sa lupte cu un negru. rasism sportiv.
De atunci, razboiul dialectic dintre campionul Jeffries si provocatorul Johnson s-a intensificat. La fiecare provocare a boxerului negru, boxerul alb a raspuns cu argumente precum „Am spus ca nu ma voi lupta cu un om de culoare si nu ma voi razgandi” si „Nu cred ca publicul vrea sa apar titlu daca nu este cu un alb. Sa nu crezi ca mi-e frica de un negru. Il pot zdrobi la fel ca pe oricine’. Johnson a tras in noiembrie 2007: „Jeffries este speriat”.
Dar presiunea sociala asupra boxerului alb a crescut cand, in decembrie 1908, Johnson a devenit primul campion negru la categoria grea dupa ce l-a eliminat pe Tommy Burns la Sydney. La 1 mai 1909, Jim Jeffries a cedat protestelor populare. „Ma simt obligat in fata publicului sportiv sa depuna cel putin un efort pentru a recupera greii pentru cursa alba. Lucrul corect este ca el sa se intoarca in ring si sa arate ca omul alb este rege.
America traditionala a izbucnit de jubilatie. In cele din urma cineva avea sa-i dea o lectie pe acel negru care nu stia sa se comporte. Johnson, fiul sclavilor emancipati, nemultumit sa fi devenit dominatorul inelului, s-a intalnit cu femei albe. El era ceea ce atunci se numea un rau negru pentru ca s-a razvratit impotriva normelor discriminatorii in vigoare la acea vreme. Mohamed Ali al vremii. „El a indeplinit perfect cerintele raului negru si, cel mai rau, a ignorat pericolul si tabuurile interrasiale. In plus, era inteligent, chipes, expresiv, neinvins si isi dobora rivalii albi. In SUA rasista de la inceputul secolului, Johnson era raul negru prin excelenta’, motiveaza Barack Y. Orbach, profesor de Drept la Universitatea din Arizona, intr-un articol inclus in The Battle of the Century.
Totul era pregatit, asadar, pentru a readuce titlul mondial in locul de unde nu ar fi trebuit sa vina niciodata. Jeffries a castigat la mize in mod covarsitor. Jack London insusi si-a pariat banii pe victoria luptatorului alb. Dar, din pacate, Johnson a aruncat o bataie istorica asupra lui Jeffries, spulberand „iluziile xenofobe nerealiste conform carora un fost luptator supraponderal si inapt ar putea sa-l depaseasca pe un campion neinvins in varful jocului sau”, povesteste Orbach.
„Inca o data Johnson a reusit sa-l invinga pe reprezentantul rasei albe si de data aceasta pe cel mai bun dintre toti. Jocul i-a apartinut lui Johnson. De la inceput pana la sfarsit si-a pastrat inteligenta cu privire la el, schimband replici taioase cu asistentii adversarului si spectatorii. Si-a aratat zambetul de aur [avea dinti de aur] cat de des ca de obicei si nu i-a inghetat pe fata si nici nu a disparut”, a scris London la inceputul relatarii sale despre lupta.
America Alba, in schimb, i-a inghetat zambetul si i-a fiert sangele. Cel putin 20 de negri si cativa albi au murit in noptile urmatoare in revolte rasiale provocate, in cea mai mare parte, de fratii de rasa frustrati ai invinsului Jim Jeffries.
„Lovitura de stat care a doborat marea speranta alba a socat natiunea, a starnit revolte rasiale mortale si a starnit unul dintre cele mai tulburatoare valuri de cenzura a filmelor din istoria Americii”, explica Orbach.
Intr-adevar, in zilele urmatoare luptei, o „avalansa legala” din numeroase state si municipalitati „a ingropat drepturile negrilor”. Expozitia luptei, care urma sa inceapa sa fie difuzata in cinematografele din SUA, a fost interzisa pe motiv ca ar putea provoca tulburari de ordine publica. Washington Post a sustinut dreptul de veto al filmului, promovat din statele sudice, pentru a „evita alimentarea conflictului rasial prin proiectarea imaginilor unui negru care il invinge pe albul campion mondial”. Orbach indica alte motive pentru a explica interdictia: „Cenzurati suprematia neagra a unuia dintre cei mai mari sportivi din istorie, Jack Johnson. Vechile obiectii nedreptatite fata de box au fost combinate cu o panica rasista la deteriorarea statutului omului alb.
Johnson, amenintat de Ku Klux Klan, a platit mai mult decat pentru indrazneala sa de a-l face pe uriasul alb sa sarute panza. Dupa lupta, a fost arestat si interogat de mai multe ori acuzat ca a incalcat Legea Mann din 1910, care impiedica un barbat sa duca o femeie intr-un alt stat in scopuri „imorale”. In cele din urma, in 1912 a fost condamnat la inchisoare. Dupa ce a plecat in exil in Europa, a ajuns sa se intoarca in SUA in 1921 pentru a ispasi o pedeapsa de noua luni de inchisoare.
Au trecut doua decenii pana cand unui barbat de culoare i s-a permis din nou sa concureze pentru titlul la categoria grea. Boxerul se numea Joe Louis. Si a trebuit sa semneze un contract in care sa precizeze cum ar trebui sa se comporte daca va deveni regele ringului.
Louis nu a putut fi fotografiat langa o femeie alba. Nici sa nu adoptati posturi arogante in fata unui rival alb si nici sa nu vorbiti despre el in mod dispretuitor inainte sau dupa lupta. Si trebuia sa mentina o atitudine pasiva in fata camerelor si sa duca o viata ordonata. Concluzie: Dumnezeu sa binecuvanteze America si negrii buni…
„Fericul Jack Johnson este cu totul altceva. Nimeni nu a fost niciodata mai gregar, mereu fericit sa salute prieteni vechi si sa-si faca altii noi. Ii plac multimile, creste cu ei si, in schimb, face tot ce poate pentru a le face sa se distreze. La unitatea lui, Johnson este intotdeauna in centrul atentiei. De obicei el este cel care distreaza, fie cantand muzica, jucandu-se, prezidand concursuri de glume sau spunand povesti. Si ii invita mereu pe ceilalti sa participe si sa se distreze (…) Sub toata imbracamintea fortei combative, are un temperament lipsit de griji, la fel de usor si de inteles ca un copil. Se distreaza usor. Trai momentul’.
Este o minune intunecata. Nu a existat niciodata un luptator defensiv de marimea lui. Nici unul care sa fie atat de rece. Aceasta este una dintre cele mai mari calitati ale lui. Intr-o asemenea masura incat jocul lui pare uneori languid si nu da niciodata impresia de brutalitate. Cand este in actiune, fiara de lupta abia se vede. Se remarca, da, in momentele de inversunare, iar chipul si puterea lui sunt cele de tigru. Dar nu este autentic. o simuleaza. Este un actor care joaca un rol. El nu este controlat de instinctul tigrului. El o produce. In partea din spate a creierului sau rece, el decide ca are nevoie de acea demonstratie de ferocitate si o scoate.
„Johnson s-a zbatut, asa cum este obiceiul lui. Deoarece adversarul sau nu a aratat vigoare in atacurile sale, el si-a permis sa joace in timp ce bloca si se apara ca un maestru. Si a jucat si a luptat impotriva unui om alb intr-o tara alba si in fata unei multimi de albi care l-au sustinut pe Jeffries.
„Acesta este unul dintre marile sale avantaje. Johnson are capacitatea de a se relaxa aproape complet. Cele mai inversunate atacuri ale lui preced intotdeauna intervalele de odihna. Intr-o imbratisare, daca nu loveste, odihneste-te. De aceea il cunosc drept boxerul lenes. Si pare sa se relaxeze atat psihic, cat si fizic. Se pare ca nu mai gandeste si chiar nu mai percepe, iar in timpul imbratisarilor intra intr-un fel de transa’.
„Johnson este un fost maestru al luptei verbale in interiorul ringului. In meciul sau impotriva lui Tommy Burns, Johnson a intrat intr-o cearta verbala cu Tommy, asistentii lui Tommy si intreaga multime din Australia si si-a luat meritul. Trebuie sa adaugam ca de pe buzele lui nu i-a iesit nici un blestem, nici o insulta. Tot ceea ce a spus a fost distractie autentica, inteligenta, si gluma.
