Intrebarea care a intrat in discursul presedintelui Joe Biden aseara nu a fost una de politica, ci de pozitionare: va face el din nou apel la fictiunea unitatii ca efort bipartizan? Raspunsul, slava Domnului, a fost nu. In masura in care a crescut peste diviziune, nu a fost prin bromuri superficiale, ci prin profunzimea cheltuielilor propuse, 6 trilioane de dolari. El nu a fost acolo pentru a „prezenta”, deoarece presei ii place sa descrie adresele prezidentiale, in termeni imprumutati din vanzari.
Cu exceptia celei mai scurte incuviintari la propunerile republicane, Biden a ajuns sa se certe. Asta facem noi intr-o democratie si, daca a fost acolo pentru a argumenta mai degraba pentru decat impotriva, discursul lui nu a fost, asa cum au alergat unii experti dupa aceea, sa fie respectuos fata de republicani. De cele mai multe ori, pur si simplu i-a ignorat.
„Propuneri de politica incredibil de ambitioase, unii ar spune agresive”, a spus Anderson Cooper, de parca ar fi fost un fel de intelegere care depinde de cum-l privesti. Dar in discursul lui Biden, ambitia si agresivitatea nu erau o propunere una sau alta. Ambitios? Evident. Agresiv? Si asta. „Toti suntem creati egali”, aproape a strigat el. Parea nebun. Cum ar putea sa nu? Este un ideal pe care nu l-am intruchipat niciodata, dar sub Trump, am incetat chiar sa ne prefacem ca incercam. Centrul nu a rezistat. Biden a spus „reconstruieste”, dar in momentele cele mai incurajatoare ale discursului sau a propus, cu durere si furie la fel de mult ca speranta, sa construim ceea ce nu a fost inainte, sa incercam sa construim nu numai ceea ce putem, ci si ceva asemanator, cel putin , ceea ce este necesar. Acesta este Partidul Democrat ambitios si agresiv pe care Donald Trump chemat la fiinta fara sa vrea.
Este un partid care, in cele din urma, pare sa urmareasca nu doar sa raspunda in termeni mai blanzi a banalului fara minte a lui Reagan, a batjocorului sau fata de ceea ce el a numit in 1986 „noua cuvinte cele mai infricosatoare”: „Sunt de la guvern si sunt aici pentru a ajuta.” Sunt de la guvern, a declarat Biden, clar si cu forta. „Este timpul sa ne amintim”, a spus el, „ca „Noi, oamenii” – o expresie pe care MAGAnauts a incercat sa o inlocuiasca ca mantra pentru insurectie – „suntem guvernul”. Si apoi, tandru – adevarata lui putere retorica – „tu si cu mine”.
„El face sa para usor”, a observat un fan Twitter, „nu pare sa-si para varsta.” De fapt, suna exact de varsta lui: un batran care se uita inapoi, dincolo de calculul si combinarea ego-ului si ambitiei pe care vremea i-a parasit mandrusul; la Marea Societate a lui Lyndon Johnson, la o copilarie traita intr-o tara facuta — salvat, ar fi fost invatat in Partidul Democrat al tineretii sale—de New Deal al lui FDR.
Dar daca raspunsul la intrebarea care intra in discurs a fost dat in mod negativ vizionar, raspunsul la intrebarea pe care discursul a ridicat-o din neatentie — de cate ori poate fi mantuita o natiune? — este mai putin sigur. Intr-o linie care a intalnit „macelul american” al lui Trump pe o campie intunecata, Biden a declarat: „ne-am uitat intr-un abis de insurectie si autocratie, de pandemie si durere”. Noi, oamenii, a spus el, „nu am tresarit”.
Dar, desigur, atat de multi dintre noi au facut-o. Nu doar republicanii, ci si o mare parte din mass-media pe care Trump a numit-o „dusman al poporului”, acum spaland pe Ron Johnson si Rick Scott si pe alti insurectionisti prin marele motor de normalizare al „chat-ului” prin cablu. Marea revarsare alba de sprijin pentru Black Lives Matter s-a domolit. Nu a ajuns niciodata la o majoritate; acum a scazut la 37%, in timp ce credinta ca politia trateaza grupurile rasiale in mod egal a crescut, de fapt, la 69%. Consultantii aparent liberali roaga partidul sa renunte la reforma politiei. Si sa vorbim despre marea noastra si continua intoarcere de la durerea pandemiei – durerea altora – in stari atat rosii cat si albastre, cat de hotarata este… nu exista cuvinte. Numai numere. Aproximativ 400.000 in ziua in care Biden a fost inaugurat. Se apropie de 600.000 acum.
Unii vor spune ca o astfel de declaratie de fapt este nedreapta. Este adevarat ca acest val nesfarsit de moarte a fost pus in miscare de Trump si este de netagaduit ca a fost incetinit de administratia Biden. Le pasa celor aproape 200.000 de morti din 20 ianuarie? Sunt mortile lor mai putin sfasietoare pentru ca avem un guvern care incearca sa-i previna in loc de unul care crede ca nu conteaza?
Mortii sunt inca morti. Aici, printre cei vii, insurectii din Senat si Case raman in functie si din ce in ce mai loiali omului care a supravegheat cu laudarie cea mai mare pierdere de vieti americane de la ultimul razboi civil.
„Daca privesti mult in abis”, a scris Nietzsche (cum stiu cu siguranta autorii lui Biden), „abisul se uita si la tine”. Ne-am uitat, de mult si din greu, si s-au facut pagube, iar pierderile noastre sunt reale. „Una dintre imaginile definitorii ale acestei crize”, a spus Biden, „a fost masinile aliniate pe kilometri.” Fantoma balbaielii lui a adaugat aici rezonanta. — Masini, spuse el din nou. Apoi, „masini frumoase”. Masini frumoase, aliniate. „Asteapta” – vocea blanda – „pentru a le pune o cutie de mancare in cufar”.
Masini in liniile alimentare: o imagine New Deal pentru o epoca SUV. O imagine trista, dar exista si un singur guvern de rezolvat. Si totusi, au existat si alte imagini nerostite in camera aseara, care vor persista si ele, fara raspuns — usa camerei s-a spart candva, la care cu doar cateva luni in urma ne-am uitat la agentii de aplicare a legii indreptandu-si armele.
