Nu e vara in care sa nu ma intorc in satele Transilvaniei, ca intr-un pelerinaj in alte timpuri, in care inca mai exista liniste, biserici fortificate, branzeturi fara conservanti, traditiile din carti si altele.
Era vineri seara cand am ajuns la Sighisoara, unde aveam sa ma plimb ore bune pe strazile orasului vechi, aflandu-le istoria de la un ghid desprins parca dintr-o fictiune, si sa adorm intr-o camera cu mobilier pictat din mansarda pensiunii Casa Saseasca. Astfel incepe povestea mea de acum despre Transilvania.
A doua zi, grupul nostru de jurnalisti avea sa porneasca spre satele din Podisul Hartibaciului. Curajosii urmau sa pedaleze pe traseele de biciclete special amenajate, in timp ce noi, ceilalti, preferam confortul unui vehicul cu motor. Redescopeream – pentru a cata oara? – ecoturismul de aici, patrimoniul cultural si natural al locului, obiceiurile traditionale si mestesugurile Colinelor Transilvaniei, inlesnite de zecile de initiative locale, precum fundatiile Adept, Mihai Eminescu Trust, dar si internationale, ca WWF (cea mai mare organizatie din lume care desfasoara proiecte pentru conservarea naturii, in peste 100 de tari. Aici: proiectul Natura 2000 in zona Hartibaciu-Tarnava Mare-Olt). Dar descopeream acum si alte asociatii care activeaza in zona, cum sunt MyTransylvania, Mioritics, Hosman Durabil si Monumentum, care se asigurasera ca noi, jurnalistii ajunsi in aceste locuri, vom avea un weekend de poveste.
Era sambata, iar noi treceam dintr-un sat in altul, intrand in bisericile fortificate, ascultand din nou si din nou vorbe despre trecutul sasilor care au luat, intre timp, in mare parte, drumul Germaniei. Am urcat coline cu plante de care pana atunci nu auzisem. Respiram aerul curat al acestor locuri, cerul era senin, iar unii dintre noi se gandeau ca ar putea ramane aici zile in sir fara sa simta lipsa Bucurestiului.
Aveam sa ajungem la acel Transilvanian Brunch, organizat in ultima sambata a fiecarei luni in satul Hosman, de Fundatia Hosman Durabil. Urma sa petrecem o dupa-amiaza intreaga degustand produse traditionale, de la sortimente de branza la traditionala paine cu unsoare si felurite placinte, aveam sa ascultam muzicile locului si sa admiram costumele nationale ale celor cativa localnici care se incapatanau sa le poarte in mijlocul celorlalti oameni – turisti britanici sau doar romani, sateni veseli, tineri cool veniti cine stie de unde.
Duminica aveam sa pornim pe Traseul Cultural Malancrav (proiect derulat de Fundatia Mihai Eminescu Trust).
La Malancrav, am vizitat casa unei tesatoare. Atingeam cu grija iile lucrate de aceasta, comandate mai ales din strainatate, cum ne spusese, si priveam cu mirare razboiul de tesut asa cum doar demult, intr-o copilarie de inceput, mai vazusem poate in casele de la tara ale bunicilor noastre. Dar in Transilvania inca mai exista tesatoare care isi dau mai departe mestesugul fiicelor si nurorilor.
Si nu aveam sa ne oprim decat in livada cu meri a conacului Apafi, candva al printului cu acelasi nume, conac reconditionat de Eminescu Trust, in ale carui incaperi racoroase am savurat nenumarate pahare cu suc de mere, am rasfoit cartile valoroase din biblioteca spatioasa si ne-am promis ca ne vom intoarce aici pentru o vacanta cu nopti in dormitoarele traditional decorate si cu pranzuri bogate in gradina nesfarsita, ca desprinsa dintr-un film cu printi si printese de demult si transpusa cu migala in zilele noastre.
Povestea se incheie, caci ea nu-i decat o idee pentru planuri de vacante in Romania autentica, fiindca ramanem, totusi, norocosii care stapanesc Transilvania.
