Bucurestiul e un oras infiorator de stresant. O spun provincialii cu ochii mari (nu de admiratie, ci de groaza), care nu mai reusesc sa respire in vartejul de oameni si masini si care nu-si mai revin din comparatia cu bucolicele locuri natale (o colega de facultate a supravietuit patru ani in acest Babilon mioritic doar agatandu-se de gandul ca imediat dupa absolvire va fugi inapoi la Suceava – pana la urma a fugit la Luxembourg – mai calm si decat Suceava, dupa parerea ei).
O spun expatii, care nu-si mai revin din comparatia cu locurile de bastina unde totul e mai calm, mai civilizat, mai nepoluat, mai verde, mai linistit, mai parolist, mai logic, mai imaginativ, mai creativ, mai asa si mai pe dincolo. Si poate expatii pot fi ignorati, pentru ca, la urma urmei, ce stiu ei despre cat de minunat e Bucurestiul? O ciorba la Ota si o masa la Shorley nu fac dintr-un expat un bucurestean get-beget, indiferent cati se incapataneaza sa creada asta.
Dar, ce-i mai rau, o spun si bucurestenii, cei care isi numara “bucurestenismul” in multe generatii si care se uita cu groaza in fiecare zi cum se mai taie un palc de copaci, cum le mai pica un turture in cap, cum mai cad soferii cu masina in cate o groapa, cum se mai demoleaza cate un monument arhitectural si cum se mai incing batalii pe carucioare sau cozonaci in hipermarketuri. Sau, si mai trist, cum aerul parfumat din Cismigiu vibreaza seara de trilurile privighetorilor si de injuraturile birjaresti ale tinerilor indragostiti care, spre deosebire de omologii lor de pe vremea lui Bajenaru, nu cunosc decat aceasta cale pentru a-si exprima sentimentele.
Bucurestiul nu e neaparat stresant prin ce e, ci prin ceea ce nu e. Nu e un oras verde (pentru ca se pare ca ne place mai mult la umbra mallurilor si a hipermarketurilor decat a parcurilor), nu e un oras cu oameni binevoitori sau zambitori sau rabdatori (cine are tupeul sa nu plece de la stop exact in clipa in care se face verde stie despre ce e vorba), nu e un oras cu spatii pentru biciclete, pentru jogging sau pentru masochistii cu role. Nu mai e nici macar un oras frumos…
Dar asta nu inseamna ca nu e un oras vibrant sau ca nu ofera prilejuri de relaxare in toata nebunia stresului. La urma urmei, in ochiul furtunii situatia e destul de calma. Asa ca, daca vrem sa ne destindem, tot ce avem de facut este sa nu ne uitam la tornada din jur si sa stam calmi in ochiul furtunii. Secretul consta in perimetrul pe care ti-l alegi, locurile de refugiu si modul in care reusesti sa te mentii in zona de calm.
Si, slava Domnului, mancare buna exista si in restaurantele din Bucuresti, comuniune cu natura se poate face in parc (desi mai greu la cate persoane se inghesuie pe metrul patrat de verdeata) sau la echitatie, cluburi cool sunt cu duiumul, shoppingul nu e nemaipomenit, dar nici absolut tragic, Carturestiul sa traiasca pentru ceai, terasa, muzica… a, si carti, iar spa-urile au evoluat de la saloane Igiena cu nume pompoase la versiuni mai apropiate de original.
Familia mea s-a “imbucurestenit” de mai bine de 100 de ani si, desi nu inceteaza sa regrete ce era Bucurestiul odinioara, il iubesc si asa cum e acum, stresant si aglomerat si inghesuit si murdar. Oricat ne-am dori sa ne agatam de Micul Paris, e clar ca trenul acesta a plecat demult din gara. Asa ca poate ar trebui sa ne concentram sa fim Bucuresti.
