Faptul ca traim intr-o cultura a spectacolului nu mai este un secret pentru nimeni. Ne place sa vedem, sa asistam la dezgolirea si aratarea in piata publica a celor mai ascunse secrete ale societatii (regula de la care nu fac exceptie nici razboaiele).
Iar daca aceste “secrete” nu sunt atat de numeroase pe cat de mare este nevoia noastra de spectacol, atunci exista oameni specializati in a le crea. Linia de demarcatie intre artele spectacolului si mass-media nu mai exista de mult. Fiecare e liber sa se descurce cum poate, adica sa-si creeze singur un cod de valori dupa care sa sorteze si sa filtreze atacul senzorial la care este supus un cetatean al lumii moderne din momentul in care se scoala si pana cand se culca. “La societe du spectacle” este cartea teoreticianului francez Guy Debord, publicata in Franta, la sfarsitul anilor ’60, in care autorul defineste spectacolul “nu ca pe o colectie de imagini, ci ca pe relatiile sociale dintre oameni mediate prin intermediul imaginii”. Acesta este tipul de societate in care am pasit cu incredere si fara urma de protectie acum douazeci de ani.
Vestita teorie a “arderii etapelor” aplicata perioadei de tranzitie a nascut, iata, ideea dorintei de spectacol a cetateanului roman ca singura valoare dupa care ne putem organiza si conduce noua societate. Ultimii ani ai Romaniei secolului 21 au transformat un concept teoretic intr-o justificare pentru orice tip de eveniment exhibitionist, dezaxat, care nu serveste la nimic, nici macar lui insusi. La inceputul anilor ’90, lumea nu mai mergea la teatru pentru ca spectacolul se mutase la televizor. Intreaga natiune petrecea fascinata ore intregi in fata micului ecran pentru a urmari spectacolul democratiei in facere. Salile de teatru suierau trist a gol, iar autorii dramatici, actorii si regizorii de teatru isi puneau intrebari serioase asupra rolului lor in societate. Etapa acum consumata, am intrat in cea a nasterii, modelarii si cresterii sistemului autohton de vedete.
Marii actori ai tarii, marile voci ale culturii noastre au fost inlocuite cu o cruzime justificata de recent experimentata forta a spectacolului, de o puzderie de “stele si stelute” care invatasera rapid, la fara frecventa, regulile noului joc. Ridicate de pe te miri unde, noile vedete au inceput sa marsaluiasca cu agresivitate si lipsa de bun-simt – date de caracter postulate drept esentiale pentru un star, in recent instalata cultura a spectacolului – catre avanposturile mass-media, singurul mediu care le-a facilitat dezvoltarea organica si cresterea. Si, iata, hatisul amazonian care ne-a sufocat ani de zile a crescut atat de mare, incat a depasit chiar si cele mai optimiste previziuni ale protagonistilor.
Desi urcate pe culmi nici de ele banuite, de unde au debitat ani de zile un torent de ineptii, marile si micile noastre vedete au intrat intr-un accelerat (sper!) proces de auto-anihilare, sub actiunea nemiloasa a principiului oglinzii. Imi place foarte mult ideea unui critic rus care analizand opera lui Gogol, a decis ca acesta a fost omorat chiar de catre personajele lui, oameni lipsiti de substanta, goi pe dinauntru, care l-au tras dupa ele in neantul din care erau facute. Pericolul auto-anihilarii a facut ca lumea sa revina in salile de teatru, care sunt luate cu asalt de ceva vreme incoace. Marea majoritate a teatrelor joaca cu casa inchisa, chiar si in timpul saptamanii.
Siguranta vine din faptul ca aici imaginile sunt ceva mai mult decat o simpla marfa. Ce urmeaza in continuare? Spectatorii epuizati isi intorc privirile catre un loc nou de spectacol – spatiul public: strazi, mijloace de transport in comun etc., care a fost ocupat foarte rapid de… ati ghicit, politicieni! Urmatoarele luni de campanie electorala ne pregatesc un spectacol pe cinste. Desi scenariul este acelasi, indiferent de protagonisti, variaza totusi mijloacele de expresie ale actorilor principali si regia. Despre substanta spectacolului electoral ce urmeaza insa nu pot sa ma pronunt. Si nici nu pot sa va asigur ca cel putin ne vom distra. Doar ca, vrem, nu vrem, va trebui sa-l consumam. Cu ce scop? Cu ce beneficiu? Nici aici nu pot raspunde. Sper sa nu pierim cu totii, ca personajele lui Gogol alaturi de autorul lor, intr-un vartej aneantizator, printr-un proces de auto-anihilare ca urmare a efectului de oglinda.
