Rasfoind primele 50 de pagini ale “Cronicii Bucurestilor” a lui Gheorghe Parusi, in care sunt citate fragmente de cronici care acopera primii o suta de ani de existenta a orasului nostru, perioada 1512 – 1670, te intrebi cum oare a supravietuit un oras aflat in camp deschis, fara ziduri, aflat sub continuu asediu turcesc.
Iata un citat din fragmentul cu care se deschide cartea: “Pasa a venit cu oaste; Vlad Voda inca s-au gatit de razboi, si s-au batut la Vacaresti, den jos de Bucuresti si, batandu-l, l-au si prins viu, si i-au taiat capul, supt un par din Bucuresti.” La portile inexistente, de altfel, ale Bucurestiului, se purta aproape continuu cate o batalie, daca nu intre domnul valah si turci, atunci intre domn si rivalii sai. “Zidurile acestui oras”, spune Lescalopier, un calator de la 1574, “sunt din trunchiuri mari de copac, infipte in pamant, unul langa altul, si legate intre ele prin grinzi de-a curmezisul, prinse de acele trunchiuri cu niste pene lungi si groase de lemn”.
Un cronicar de la 1632, povestind despre o batalie de la marginea orasului, “intre Dudesti si intre manastirea Marcutii”, ne spune ca “bucurestenii cu copiii sa suia pa garduri, de sa uita cum se bate razboiul”. Cum oare a rezistat si s-a dezvoltat un oras nefortificat, aflat in plina campie, chiar la marginea de nord a Imperiului Otoman, expus fiind astfel cotropirilor de tot felul? Pentru a se apara de Sinan Pasa, bucurestenii construiesc un sir de bastioane, noua la numar, la o distanta “de o sageata”, in care se pot aseza 15 tunuri, apoi un sant “adanc de trei stanjeni si poate tot atat de lat”. Aceasta este singura relatare din care se desprinde imaginea unui efort de a construi un sistem de aparare a orasului mai substantial. Se pare insa ca sistemul era totusi prea subred in raport cu fortele desfasurate de Sinan Pasa.
Acesta cucereste orasul, transforma manastirea Radu Voda in pulberarie, pe care o arunca mai apoi in aer in 1595, lasand “neturcite” celelalte biserici. Pentru un calator anonim de la 1636, Bucurestiul are o “asezare foarte frumoasa si vesela pe o campie neintrerupta, pe care am strabatut-o inca de la iesirea din Moldova”. O campie neintrerupta… Nimic care sa opreasca frecventele navaliri tatare. Intr-o discutie cu arhitectul Serban Sturdza, acesta imi spunea ca istoricii se mira cum a devenit un oras de campie capitala unei tari? Un alt calator prin aceste parti, la 1640, viziteaza Bucurestii, “un oras fara ziduri inconjuratoare, asezat intr-o campie prin care trece un rau mare, numit Dambovita.
Este un tinut foarte bogat in grane si imbelsugat de vite de tot felul, in vin si o multime de fructe. Au peste din belsug, fiind la vreo 30 de mile de Dunare si inca mai aproape de unele lacuri”. La mai mult de 150 de ani de existenta documentata, “orasul fara intarituri” al Bucurestilor, calcat periodic de turci si tatari, este o cetate prospera, cu multe biserici si manastiri, locuita de oameni cu frica lui Dumnezeu, dar care stiu sa se bucure de viata. “Toate drumurile si pietele orasului erau pline de marfuri scumpe pe care le expusesera spre vanzare negustori italieni, greci, romani, turci, sarbi”, spune Paul de Strassburg, consilier al regelui Gustaf al II-lea al Suediei si sol al sultanului Murad al IV-lea, cand ajunge la curtea lui Leon Voda Tomsa, la 1632.
Invitat sa ia pranzul cu domnul, Strassbourg vorbeste despre bucatele “care nu se ridicau ceasuri in sir si se tot puneau felurile unele peste altele, incat s-a inaltat, cu incetul, o gramada ca o movila”. Trebuie sa fie, imi spun, un soi de alchimie la mijloc, o formula magica a locului si a oamenilor care au hotarat sa se aseze aici, pentru ca altfel, toate datele stiintifice (geografice, istorice, urbanistice, sociologice) nu reusesc sa explice cum un targ de campie fara ziduri de aparare, aflat pe malul unei ape curgatoare fara prea mare importanta geografica, devine in doua sute de ani un oras infloritor si cosmopolit.
Aceasta obositoare vrie tematica ce ne-a napadit in ultimii ani, de a cauta o identitate orasului de pe malul Dambovitei, nu ne va aduce niciodata raspunsul. In parte pentru ca ea scapa abordarilor heirupist-superficiale. Bucurestii implinesc luna aceasta 550 de ani, asa ca (pentru cei care sustin ca nu are o identitate) nu prea stiu cum poate supravietui un oras mai bine de sase secole, daca nu are o identitate bine conturata. Daca ea scapa spiritelor noastre formatate de diverse ideologii de secol 21, asta nu e vina orasului. Este infirmitatea noastra. Asa ca nu-mi ramane decat sa spun: “La multi ani, Bucuresti! Iti urez ca locuitorii tai sa ajunga sa fie mandri de orasul si cetatenii inaintasi care i-au daruit cate ceva din sufletul lor”!
